Este de notorietate imprejurarea că în ultimii ani Consiliul Concurenţei a devenit din ce în ce mai activ în asigurarea obiectivului său de protejare a normelor de concurenţă, fapt ce a condus, pe de o parte, la sporirea numărului investigaţiilor declanşate, iar pe de altă parte, la sporirea numarului de decizii prin care a aplicat sancţiuni ca o consecinţă a investigaţiilor evocate anterior. În contextul în care în prezent Curtea de Apel urmează să judece un nou val de cereri de suspendare a deciziilor emise de Consiliu ca urmare a finalizării unor investigaţii (spre exemplu, investigaţia privind campaniile de buy-back cu produse electrice, electronice si electrocasnice), socotim necesar a aduce în atenţia generală un aspect de interes major atat pentru entităţile deja sancţionate, cât şi pentru cele ce ar putea fi sancţionate în viitor.
Aspectul pe care îl punem în discuţie vizează două acte normative ce par a configura traiecte procedurale nu doar diferite, ci diametral opuse, în privinţa unei chestiuni de semnificativă importanţă pentru toate entităţile sancţionate de către Consiliu, anume cea a întârzierii executării deciziilor emise de Consiliu, pănă la momentul judecării definitive de către instanţe a cererilor prin care se solicită anularea deciziilor respective.
Astfel, potrivit art. 49 al Legii concurenţei, în cazul în care se doreşte lipsirea temporară de efecte a unei Decizii sancţionatorii emisă de Consiliu, entitatea amendată are la dispoziţie posibilitatea introducerii unei cereri de suspendare, aceasta trebuind să îndeplinească cele doua condiţii impuse de art. 14 si 15 din Legea contenciosului administrativ (i.e. cazul bine justificat şi paguba iminentă), cărora li se adaugă o a treia condiţie impusă chiar prin Legea concurenţei, anume plata cauţiunii precizate de alin. (2) al art. 49 din Legea concurenţei .
Prin contrast, Regulamentul Consiliului din data de 19.08.2011 privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei, pus în aplicare prin Ordinul nr. 688/2011 al Preşedintelului Consiliului Concurenţei , pare a exclude necesitatea formulării unei cereri de suspendare în scopul lipsirii temporare de efecte a Deciziei sancţionatorii emise de Consiliu.
Astfel, potrivit art. 17 din Regulament, o decizie a autorităţii de concurenţă prin care se aplică sancţiuni nu dobândeşte caracter executoriu câtă vreme este contestată .
În acelasi sens, art. 19 pare să impună nu o simplă cauză de suspendare a executării silite, ci chiar mai mult, o veritabilă interdicţie legală (lato sensu) de începere a acesteia, câtă vreme decizia Consiliului a fost atacată cu cerere de anulare, astfel cum prevede în mod expres alin. (3) al aceluiaşi art. 19 din Regulamentul mai sus evocat .
Este foarte adevărat că între cele doua texte normative evocate există o diferenţa de forţă juridică, însă aspectul semnalat prezintă în mod incontestabil un interes major pentru entităţile sancţionate de către Consiliu, în contextul în care exercitarea acţiunii în suspendare prevăzută de art. 49 din Legea concurenţei, în condiţiile impuse de Legea contenciosului administrativ, atrage si necesitatea plăţii unei cauţiuni. Conform prevederilor articolului anterior amintit din Legea concurenţei, coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală, cauţiunea stabilită de instanţă poate fi până în cuantum de 20% din amenda aplicată de Consiliu.
Mergând chiar şi mai departe, este de observat în acest context si împrejurarea că art. 19 din Regulamentul mai sus amintit, prin impunerea unei interdicţii legale de începere a executării silite, pare a exclude şi incidenţa art. 148 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că acest din urmă text de lege se referă la suspendarea, întreruperea şi încetarea executării silite, toate aceste situaţii presupunând însă că executarea silită deja a fost pusă în mişcare.
În concluzie, chiar dacă analiza textelor invocate trebuie ad necessitatem să tină seamă de principiul specialia generalibus derogant, precum şi de raportul existent între actele normative cu forţă juridică diferită, suntem de părere că aspectul semnalat se impune a fi clarificat, în scopul evitării soluţiilor contradictorii ce se pot întâlni în practică. În acest context este de luat în calcul inclusiv un avantaj concurenţial pe care îl pot obţine acele entităţi sancţionate de către Consiliu pentru care în virtutea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul mai sus evocat executarea silită nu ar fi declanşată, faţă de competitorii acestora care formulează cerere de suspendare în baza art. 49 din Legea concurenţei, cu raportare la art. 14 si 15 din Legea contenciosului administrativ [şi care, astfel, sunt constrânşi să indisponibilizeze şi sumele aferente cauţiunii prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea concurenţei], în situaţia în care acestea din urmă ar fi respinse.
Am considerat necesar a aduce în atenţia generală aspectele anterior menţionate întrucât acestea nu au fost clarificate până în prezent, deşi Regulamentul anterior evocat a intrat în vigoare încă din august 2011, iar Legea concurenţei a suferit de curînd anumite modificări. Or, scopul republicării Legii concurenţei pare sa fie tocmai acela de eliminare a inadvertenţelor existente între textul anterior al Legii si textelor altor acte normative.
Av. Cristian Gavrilă
Tănăsescu, Gavrilă & Asociaţii