Decebal Oroviceanu

O scurta analiza a infractiunii de abuz de incredere (art. 238 Cod penal), vazuta din perspectiva societatilor de leasing

Una dintre cele mai des intalnite situatii cu care se confrunta societatile de leasing este cea legata de refuzul locatarului/utilizatorului de a restitui bunul sau bunurile ce au constituit obiectul contractelor de leasing.

Leasingul, astfel cum este definit de dispozitiile art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 51/1997, este operatiunea prin care locatorul/finantatorul transmite locatarului/utilizatorului, pe o perioada determinata, dreptul de folosinta a bunului de leasing ce se afla in proprietatea sa, in schimbul achitarii ratelor de leasing. Neexecutarea, de catre locator/utilizator, a obligatiilor financiare asumate, da dreptul societatii de leasing de a rezilia contractul, reziliere ce antreneaza obligatia utilizatorului a restitui bunul de leasing, conform dispozitiilor art. 15 din OG nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing : “Daca in contract nu se prevede altfel, in cazul in care locatarul/utilizatorul nu executa obligatia de plata integrala a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadentei prevazuta in contractul de leasing, locatorul/finantatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plateasca toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing”.

In conformitate cu clauzele contractuale si cu dispozitiile legale, in termenul comunicat de catre societatea de leasing, locatorul/utilizatorul trebuie sa procedeze la restituirea bunului. Numai ca, de cele mai multe ori, locatarul/utilizatorul ori refuza sa predea bunul, justificandu-si refuzul prin diverse motive mai mult sau mai putin credibile, ori nu mai poate fi contactat, bunul neputand fi identificat nici in cursul nenumaratelor incercari sau termene de executare stabilite cu executorul judecatoresc investit cu reposesia bunului. In acest caz, locatarul/utilizatorul abuzeaza de increderea locatorului/finantatorului ce a lasat acestuia bunul in detentie, transformandu-se din detentor precar al bunului in pretins proprietar al acestuia, facandu-se astfel vinovat de savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

In aceasta situatie devin incidente dispozitiile art. 238 alin. 1 Cod penal privind savarsirea infractiunii de abuz de incredere potrivit carora “ Insusirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de catre cel caruia i-a fost incredintat in baza unui titlu si cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.” Alin. 2 prevede ca “actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.”

Din analiza textului legal mai sus citat se poate constata aplicarea amenzii penale alternativ cu pedeapsa detentiunii pentru o individualizare cat mai potrivita in functie de pericolul concret al faptei ilicite savarsite.

Fata de refuzul locatarului/utilizatorului de a se conforma notificarii si de a preda bunul, locatorul/finantatorul are la dispozitia sa “arma” prevazuta de catre dispozitiile legale mai sus invocate, prin formularea unei plangeri penale prealabile impotriva acestuia, in vederea tragerii la raspundere penala a persoanei care se face vinovata de savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

Plangerea prealabila formulata de catre partea vatamata pentru savarsirea acestei infractiuni trebuie sa fie introdusa in termen de 3 luni din ziua in care persoana vatamata, in speta locatorul/finantatorul a aflat despre savarsirea faptei conform prevederilor art. 296 alin. 1 Cod procedura penala. Acelasi text legal prevede la alin. 4 ca plangerea gresit indreptata se considera valabila daca a fost introdusa in termen la organul judiciar competent iar alin. 5 dispune ca plangerea prealabila gresit indreptata la organul de urmarire penala sau la instanta de judecata se trimite, pe cale administrativa, organului judiciar competent.

Nu are relevanta niciun motiv ce poate fi invocat de catre locatar/utilizator cu privire la refuzul de a preda bunul, respectiv faptul ca nu ar datora suma de bani in cuantumul mentionat prin notificare sau faptul ca nu ar mai datora nicio suma de bani in baza contractului de leasing. Aceste sustineri pot fi invocate, eventual, in cadrul exercitarii din partea acestuia a unei contestatii la executare sau promovarea oricarei alte actiuni pe cale judecatoreasca, urmand a fi analizate si cenzurate de catre instanta investita cu o astfel de cerere. Insa, pana la momentul unei astfel de actiuni, locatarul/utilizatorul are obligatia legala si contractuala ce ii incumba de a restitui bunul catre locatorul/finantatorul contractului de leasing neconditionat.

Aplecandu-ne spre o scurta analiza a infractiunii de abuz de incredere, este de mentionat ca scopul ratiunii incriminarii abuzului de incredere a fost acela de a asigura increderea pe care trebuie sa se bazeze relatiile sociale cu caracter patrimonial, sa apere proprietatea asupra bunurilor mobile.

Obiectul material al infractiunii de abuz de incredere il reprezinta bunul mobil al altuia, detinut cu orice titlu de catre faptuitor. Obiectul material se caracterizeaza prin faptul ca nu poate fi decat un bun mobil. Obiectul juridic al infractiunii de abuz de incredere il constituie relatiile sociale de ordin patrimonial privitoare la acordarea si respectarea unei anumite increderi pentru nasterea si mentinerea lor in scopul apararii drepturilor proprietarului ce isi incredinteaza bunul mobil altei persoane.

Abuzul de incredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, detinut cu orice titlu de catre faptuitor. Subiectul activ al infractiunii poate fi orice persoana

responsabila care are in detinere un bun al altuia, subiectul pasiv fiind in cazul nostru locatorul/finantatorul.

Elementul material al laturei obiective a acestei infractiuni il constituie actiunea abuziva prin care cel care a primit in detentie un bun al altuia interverteste titlul juridic al detentiunii bunului, trecandu-si acest bun in stapanirea sa ilicita, comportandu-se ca si cum ar fi proprietarul bunului si refuzand sa il predea proprietarului, in speta locatorului/finantatorului la solicitarea expresa a acestuia.

Urmarea imediata consta in crearea unei situatii de fapt contrare cele care ar fi trebuit sa existe, respectiv o lipsire a locatorului/finantatorului de posibilitatea exercitarii drepturilor sale asupra bunului care ii apartine, o afectare a patrimoniului sau si care are ca si consecinta producerea unui prejudiciu material.

In ceea ce priveste latura subiectiva, abuzul de incredere este savarsit cu intentie directa, faptuitorul dandu-si seama ca prin actiunea sa (de insusire, de a dispune pe nedrept, ori de refuz de restituire a bunului) pune pe proprietarul acestuia in imposibilitatea de a-si exercita drepturile sale cu privire la acel bun .

Problemele pentru societatile de leasing incep sa apara la momentul comunicarii, din partea organelor indriduite cu solutionarea unei plangeri penale pentru savarsirea infractiunii de abuz de incredere, a ordonantelor. Afirm acest lucru deoarece in marea lor majoritate, plangerile se solutioneaza prin clasarea cauzei penale, justificat de motivarea ca exista unul dintre cazurile prevazute la art. 16 alin.1 Cod procedura penala care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale (de cele mai multe ori incidente fiind dispozitiile lit. a si b ale art. 16 alin.1).

In motivarea unor astfel de solutii, in marea lor majoritate, reprezentantii Ministerului Public isi justifica solutia de clasare a cauzei prin faptul ca fapta reclamata privind nerespectarea obligatiilor rezultate din contractul partilor are natura civila, si nu penala, fapt pentru care partea vatamata, in speta societatea de leasing, este indreptatita sa promoveze actiunea civila.

Pe aceste considerente si avand in vedere limitele de pedeapsa prevazute pentru savarsirea infractiunii, precum si aspectul ca legiuitorul a stabilit aplicarea amenzii penale alternativ cu pedeapsa detentiunii, consider ca organele de cercetare si de urmarire penala aprecieaza ca abuzul de incredere este o infractiune care prezinta un grad de pericol social scazut.

Consider insa ca, prin astfel de solutii ce sunt dispuse, organul de cercetare penala se substituie organului legiuitor, dezincriminand, pur si simplu, savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

Daca fapta ar fi de natura civila, asa cum se retine de cele mai multe ori in referatul cu propunerea de clasare, atunci societatile de leasing ar trebui sa se adreseze

instantelor civile pentru a obtine obligarea utilizatorului la restituirea bunului de leasing, ceea ce ar reprezenta un non-sens juridic, in conditiile in care contractul de leasing deja este investit de legiuitor cu putere executorie, conform art. 8 din O.G. nr. 51/1997.

De asemenea, consider ca, prin pronuntarea unor astfel de solutii, se incurajeaza, de catre organele de cercetare penala, savarsirea infractiunilor de abuz de incredere, utilizatorii cunoscand ca nu vor fi trimisi in judecata, riscand o condamnare, si nici nu vor fi sanctionati cu amenzi penale, astfel cum prevad dispozitiile art. 238 alin. 1 Cod penal.

In activitatea desfasurata au fost extrem de putine cazurile in care s-a dispus trimiterea utilizatorilor in judecata pentru savarsirea infractiunii de abuz de incredere, iar acest fapt s-a petrecut ca urmare a infirmarii din partea instantei a solutiilor dispuse de catre procurorul de caz si procurorului ierarhic superior prin promovarea de plangeri impotriva solutiilor de netrimitere in judecata. Solutiile pronuntate de catre instante au fost de condamnare a inculpatilor, insa nu cu executare, ci cu amanarea aplicarii pedespsei, prin stabilirea unui termen de supraveghere.

In concluzie, apreciez ca organele de cercetare si de urmarire penala ar trebui sa se aplece cu mult mai multa atentie asupra plangerilor cu care sunt sesizate de catre societatile de leasing cu privire la savarsirea infractiunii de abuz de incredere iar solutiile dispuse sa fie, pe de o parte, in conformitate cu litera si spiritul legii iar de de alta parte sa descurajeze savarsirea acestei infractiuni de catre persoanele si entitatile carora le revine obligatia legala si contractuala de a restitui bunurile incredintate spre folosinta.

Decebal Oroviceanu, Consilier juridic

AVESTIS INTERNATIONAL SRL

De ce folosim formula “bun si aprobat pentru …” in cadrul obligatiilor de plata asumate prin inscrisuri sub semnatura privata?

Formalitatea “bun si aprobat pentru …” o regasim in dispozitiile art. 275 din Codul de procedura civila.

Potrivit dispozitiilor art. 275 din Codul de procedura civila:

“(1) Inscrisul sub semnatura privata, prin care o singura parte se obliga catre o alta sa-i plateasca o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie sa fie in intregime scris cu mana celui care il subscrie sau cel putin ca, in afara de semnatura, sa fie scris cu mana sa “bun si aprobat pentru …”, cu aratarea in litere a sumei sau a cantitatii datorate.

(2) Cand suma aratata in cuprinsul inscrisului este diferita de cea aratata in formula “bun si aprobat”, se prezuma ca obligatia nu exista decat pentru suma cea mai mica, chiar daca inscrisul si formula “bun si aprobat” sunt scrise in intregime cu mana sa de cel obligat, afara numai daca se dovedeste in care parte este greseala sau daca prin lege se prevede altfel.”

Din cele doua alineate ale art. 275 reiese ca formula “bun si aprobat pentru …” este ceruta in cazul acelor inscrisuri sub semnatura privata care constata obligatii unilaterale ce au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unor bunuri fungibile.

Astfel, aceste inscrisuri sub semnatura privata trebuie sa fie scrise in intregime olograf de catre cei care le subscriu. In situatia in care nu este posibila aceasta scriere olografa, trebuie ca, in afara de semnatura, sa fie scris olograf formula “bun si aprobat pentru …”, aratandu-se totodata, in litere (nu si doar in cifre) suma sau cantitatea datorata. Aceasta din urma mentiune are un caracter subsidiar intrucat cele doua formalitati nu sunt statuate de legiuitor in mod cumulativ (a se vedea M. Fodor in Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat. Vol I. art. 1-526. Coordonator V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Editura Universul Juridic 2013).

In cazul in care exista mai multi debitori, formalitatea va fi adusa la indeplinire prin adaugarea formulei „bun si aprobat pentru…” anterior semnaturii fiecarui debitor. Aceasta  formalitate se aplica nu numai obligatiilor principale, dar si celor accesorii, precum fideiusiunea. Formalitatea nu mai este necesara daca obligatia a fost voluntar executata  inainte sau concomitent redactarii inscrisului sub semnatura privata.

In situatia in care exista neconcordante intre suma mentionata in cadrul inscrisului sub semnatura privata si cea din cadrul formulei “bun si aprobat pentru … ‘’, textul legal analizat prezuma ca debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mica. Aceasta prezumtie nu se aplica daca se indica si se dovedeste unde este mentionata in mod eronat suma (respectiv este mentionata eronat in cadrul tehnoredactarii inscrisului sau in cadrul formulei “bun si aprobat ‘’) sau daca prin lege se prevede altfel. Avand in vedere caracterul relativ al acestui text, creditorul trebuie sa probeze fara echivoc obligatia de plata.

Se pune intrebarea fireasca care sunt consecintele juridice ale omisiunii mentionarii formulei “bun si aprobat pentru…” in cadrul unui astfel de inscris sub semnatura privata sau daca respectiva formula nu este scrisa olograf, ci este tehnoredactata. Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare, este necesar sa ne aplecam asupra dispozitiilor urmatorului articol, in speta art. 276 Cod procedura civila, dispozitii care prevad ca “inscrisurile sub semnatura privata pentru care nu s-au indeplinit cerintele prevazute la art. 274 si 275 vor putea fi socotite ca inceput de dovada scrisa”. Textul legal citat mentioneaza ca inscrisurile neconforme pot fi socotite ca un inceput de dovada scrisa iar omisiunea formulei “bun si aprobat pentru…” in cadrul unui astfel de inscris nu poate duce la nulitatea inscrisului si la efectele juridice pe care acesta le produce. Fiind un inceput de dovada scrisa, raportul juridic dintre parti va putea fi dovedit prin completarea cu alte mijloace probatorii (respectiv proba testimoniala sau marturisirea partii careia i se opune inscrisul respectiv).

Este de retinut ca formalitatea folosita de catre legiuitor in cuprinsul dispozitiilor art. 275 Cod de procedura civila “bun si probat pentru …” nu este o formula sacramentala.  Aceasta poate fi inlocuita prin orice alta formula sau prin orice alte expresii echivalente, din care sa rezulta insa fara dubiu intentia debitorului de a se obliga in cadrul raportului juridic respectiv. Important de retinut este ca, in toate cazurile in care se foloseste  formalitatea “bun si aprobat pentru ….” sau orice alta formula echivalenta, suma sau cantitatea de bunuri fungibile sa fie aratate in litere, sau si in litere si cifre, insa nu numai in cifre. (a se vedea V.M.Ciobanu, Drept procesual civil. Curs selectiv, pag. 260, I. Les, Tratat de drept procesual civil, pag. 569).

Indeplinirea insa a acestei formalitatii nu este necesara in cazul conventiilor care produc obligatii reciproce si interdependente intre parti, in cazul obligatiilor nedeterminate si al celor care au ca obiect prestatii de a face sau de a nu face, in cazul chitantelor liberatorii, in cazul inscrisului nul ca inscris autentic si valabil ca inscris sub semnatura privata, cu conditia sa constate obligatii unilaterale al caror obiect este cel determinat prin textul analizat. (a se vedea M. Fodor in Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat. Vol I. art. 1-526. Coordonator V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Editura Universul Juridic 2013, p. 716).

In concluzie, pentru a raspunde la intrebarea de ce este necesara folosirea formalitatii “bun si aprobat pentru ….” in cadrul inscrisurilor sub semnatura privata, mentionez ca raspunsul consta in protectia acordata debitorului  impotriva abuzurilor pe care le-ar putea genera semnaturile in alb. Poate parea o formalitate excesiva si desueta, insa consider ca efectele juridice pe care le genereaza sunt de preferat unor situatii care pot naste dispute litigioase fata de lipsa unei astfel de formalitati.

Consilier juridic Decebal Oroviceanu, AVESTIS INTERNATIONAL SRL

Scurte consideratii privind momentul de la care incepe sa curga termenul de depunere a contestatiilor la tabelul preliminar al creantelor

Un subiect care a nascut discutii atat in vechea reglementare a legii privind procedura insolventei – Legea nr. 85/2006, cat si in actuala lege privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa – Legea nr. 85/2014 l-a reprezentat si il reprezinta momentul de la care debitorul, creditorii si orice alta parte interesata vor putea sa formuleze contestatie impotriva tabelului preliminar al creantelor inregistrate sau, dupa caz, neinregistrate de catre administratorul judiciar/lichidatorul judiciar in tabel.

Inainte de a face referire la textul articolului de lege care reglementeaza intr-un mod cat se poate de clar de la ce moment incepe sa curga termenul de a formula contestatie, este necesar sa facem o scurta analiza a textelor de lege care au legatura cu dispozitiile legale care ne intereseaza.

Astfel, art. 110 din Legea nr. 85/2014 prevede urmatoarele:

„(1) Ca rezultat al verificarilor facute, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va intocmi si va inregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzand toate creantele impotriva averii debitorului cu mentiunile prevazute la art. 5 pct. 68.

(2) La creantele care beneficieaza de o cauza de referinta se vor arata titlul din care izvoraste dreptul de preferinta, rangul acesteia si, daca e cazul, motivele pentru care creantele au fost trecute partial in tabel sau au fost inlaturate.

(3) Tabelul preliminar de creante va fi, totodata, publicat in BPI. Dupa publicare, creditorii inscrisi in tabelul preliminar de creante pot participa la adunarile creditorilor.

(4) Odata cu publicarea tabelului in BPI, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va trimite de indata notificari creditorilor, ale caror creante sau drepturi de preferinta au fost trecute partial in tabelul preliminar de creante sau inlaturate, precizand totodata si motivele”.

Art. 111 din Legea nr. 85/2014 dispune urmatoarele:

„(1) Debitorul, creditorii si orice alta parte interesata vor putea sa formuleze contestatii fata de tabelul de creante, cu privire la creantele si drepturile trecute sau, dupa caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar in tabel.

(2) Contestatiile trebuie depuse la tribunal in termen de 7 zile de la data publicarii in BPI a tabelului preliminar, atat in procedura generala, cat si in procedura simplificata”.

Prin urmare, potrivit dispozitiilor art. 111 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, contestatiile impotriva tabelului preliminar al creantelor trebuie depuse intr-un termen de 7 zile de la data publicarii in BPI a tabelului preliminar. Astfel, daca ne raportam strict la acest text de lege care reglementeaza intr-un mod cat se poate de clar faptul ca eventualele contestatii impotriva tabelului preliminar al creantelor se depun intr-un termen de 7 zile de la data publicarii tabelului preliminar in BPI, este destul de limpede si fara echivoc ca un justitiabil trebuie sa se conformeze acestor dispozitii. Insa apreciez ca nu trebuie trecute cu vederea dispozitiile articolului precedent, in speta cele ale art. 110 alin. 4 si sa incercam ca privim ca un tot unitar, si nu separat, atat prevederile art. 110 alin. 4 cat si cele ale art. 111 alin.2 din lege.

Legiuitorul a dorit sa instituie, prin reglementara prevazuta de alin. 4 al art. 110 din Legea nr.85/2014, posibilitatea creditorului de a lua cunostinta de motivele de fapt si de drept care l-au determinat pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar sa inlature sau sa treaca partial in tabelul preliminar creantele sau drepturile de preferinta. Prin aceasta obligatie ce ii incumba administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, i se asigura astfel creditorului dreptul de a-si formula apararile in deplina cunostinta in eventualitatea formularii unei contestatii.

Analizand dispozitiile art. 110 alin. 4 precum si cele ale art. 111 alin. 2, am afirmat ca cele doua dispozitii legale mai sus citate trebuie coroborate si privite ca intr-un tot unitar si nu separat. Afirm aceste aspecte potrivit urmatorului rationament, rationament care apreciez ca a dorit sa il aiba in vedere si legiuitorul: i se asigura creditorului dreptul la aparare ce reprezinta un drept fundamental, cat si dreptul la un proces echitabil, deoarece i se comunica de catre administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, odata cu publicarea tabelului in BPI, masurile dispuse cu privire la creanta sa. In aceasta modalitate, creditorul poate lua cunostinta de masurile intreprinse de catre administratorul judiciar/lichidatorul judiciar si poate sa isi formuleze, in cadrul contestatiei, aparari necesare si pertinente.

Sintagma „odata cu” folosita de catre legiuitor in textul art. 110 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 si care inseamna concomitent, simultan (potrivit Dictionarului explicativ al limbii romane), il obliga pe administratorul judiciar sa notifice in acelasi timp in care publica in BPI tabelul preliminar de creante si creditorii despre masurile luate cu privire la motivele ce l-au determinat sa inlature sau sa inregistreze doar partial creantele acestora sau drepturile de preferinta in tabelul preliminar si sa expedieze notificarile catre acestia de indata, adica imediat. Astfel, simultan:

  • Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar publica tabelul preliminar de creante
  • Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar notifica creditorii si le expedieaza aceste notificari

Prin indeplinirea in mod simultan si corelativ a celor doua obligatii ce ii revin, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar isi indeplineste in mod legal obligatia de a publica tabelul preliminar de creante iar creditorii iau cunostiinta intr-un termen rezonabil de motivele administratorului judiciar, asigurandu-se dreptul acestora din urma la un proces echitabil in eventualitatea formularii unor contestatii.

Problemele apar atunci cand care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu isi indeplineste intocmai obligatia prevazuta de catre art. 110 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, conturandu-se trei ipoteze: (1)  nu trimite, odata cu publicarea in BPI a tabelului preliminar al creantelor, notificarea creditorilor; (2) redacteaza notificarea in acelasi timp cu publicarea tabelului preliminar al creantelor in BPI, insa o expedieaza la o data ulterioara, neexistand insa nicio sanctiune impotriva sa fata de neindeplinirea acestei obligatii legale si (3) redacteaza notificarea ulterior publicarii in BPI a tabelului preliminar de creante, comunicarea catre creditor realizandu-se mult mai tarziu.

Evident ca si in aceasta situatie creditorul este cel catre trebuie sa dea dovada de diligenta in vederea studierii BPI.

Potrivit art. 180 alin. 1 Cod procedura civila “Termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanta si reprezinta intervalul de timp in care poate fi indeplinit un act de procedura sau in care este interzis sa se indeplineasca un act de procedura”. Alin. 2 al art. 180 prevede ca “in cazurile prevazute de lege, termenul este reprezentat de data la care se indeplineste un anumit act de procedura”.

Conform art. 185 alin. 1 din Cod procedura civila „Cand un drept procesual trebuie exercitat intr-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decaderea din exercitarea dreptului, in afara de cazul in care legea dispune altfel. Actul de procedura facut peste termen este lovit de nulitate”.

Raportandu-ne la aceste texte legale, se constata ca termenul de formulare a contestatiei impotriva tabelului preliminar de creante este unul legal si, potrivit art. 111 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, acesta incepe sa curga de la data publicarii tabelului preliminar in Buletinul procedurilor de insolventa si nu de la un alt moment, cum ar fi cel al primirii notificării reglementate de art. 110 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.

Am sustinut ca dispozitia legala instituita de prevederile art. 111 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie privita doar de sine statatoare. Exercitarea drepturilor procesuale nu trebuie sa fie ingradita, chiar si partial, de nerespectarea de catre administratorul judiciar a obligatiilor legale ce ii revin. Tocmai de aceea legiuitorul a instituit si prevederea legala cuprinsa in art. 110 alin. 4. Notificarea creditorilor trebuie sa aiba loc inainte de expirarea termenului legal de a contesta de catre acestia masurile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, apreciindu-se de catre legiuitor ca un interval de 7 zile este rezonabil pentru ca notificarea sa fie receptionata de catre creditor.

Daca legiuitorul nu ar fi dorit sa aiba in vedere si notificarea creditorilor de catre administratorul judiciar/lichidatorul judiciar cu privire la masurile dispuse de catre acesta in tabelul preliminar de creante, apreciez ca atunci nu ar mai fi existat ratiunea instituirii art. 110 alin. 4, ci ar fi existat doar prevederea art. 111 alin 2. De aceea afirmam mai sus ca cele doua dispozitii legale nu trebuie sa fie privite separat, ci intr-un tot unitar.

Concluzionand cu privire la cele mentionate, se constata ca dispozitiile art. 111 alin. 2 din Legea nr. 84/2014 nu ofera protectia necesara creditorilor. Jurisprudenta nu este pe deplin unitara in ceea ce priveste momentul de la care incepe sa curga termenul de depunere a contestatiilor la tabelul preliminar al creantelor. Creditorii trebuie sa fie protejati in apararea drepturilor si intereselor lor iar faptul ca termenul de depunere al contestatiilor se raporteaza de la momentul publicarii tabelului preliminar al creantelor in BPI de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar aduce o ingradire acestor drepturi si interese. Creditorilor trebuie sa li se asigure efectiv luarea la cunostinta a notificarii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar cu privire la masurile dispuse iar acest aspect nu se poate realiza decat prin comunicarea catre creditori a notificarii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar potrivit codului de procedura civila. Prin urmare, propunem modificarea Legii nr. 85/2014 in acest sens.

Decebal Oroviceanu – Consilier juridic
Avestis International SRL