Autor:

Horatiu Sasu, jurist si economist,  consultant in afaceri

Art. 35 alin. (1) C. muncii, modificat, arata ca „Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiti sau la acelasi angajator, în baza unor contracte individuale de munca, beneficiind de salariul corespunzator pentru fiecare dintre acestea”.

 Asadar, ceea ce nu era limpede pana la 1 mai e limpede formulat acum: se pot cumula contracte de munca la acelasi angajator.

Se ridica însa problema spinoasa a timpului de lucru, aspect sub care reglementarea legala nu e deloc clara.

Articolul 114 din C. muncii republicat arata ca:

„(1) Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare. 

(2) Prin exceptie, durata timpului de munca, ce include si orele suplimentare, poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de 4 luni calendaristice, sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana”. 

Nu discutam acum de perioada de referinta, ci doar de maximul de 48 de ore, cu orele suplimentare incluse. Problema se pune daca la fiecare contract de munca se poate lucra maxim 48 de ore sau acest cuantum trebuie atins în total de cele doua contracte?

De lege lata sunt posibile doua interpretari, din pacate diametral opuse:

a) durata timpului de lucru, chiar în conditii de cumul de functii, nu poate depasi 48 de ore;

Interpretarea este posibila deoarece art. 114 alin. (1) C.muncii nu vorbeste de durata legala pentru un post (nu distinge între salariati cu cumul de functii si cei fara), iar unde legea nu distinge nu putem face distinctie.

b) durata timpului de lucru, în conditii specifice de cumul de functii, poate depasi 48 de ore;

Interpretarea e posibila mai ales daca salariatul ar avea doua contracte de munca, la acelasi angajator (spre exemplu un contract ca si contabil – 8 ore pe zi – si un contract ca si inspector resurse umane – 3 ore pe zi). Interpretarea s-ar baza pe ideea ca, desi e vorba de acelasi salariat, exista doua contracte de munca, fiecaruia (si nu împreuna) aplicandu-i-se limita de 40 (48) de ore saptamanal. Daca pentru doua contracte de munca, la doi angajatori diferiti, se ia în calcul, pentru fiecare, un maxim de 48 de ore pe saptamana, nu vedem de ce nu s-ar permite acelasi lucru la un singur angajator; ar fi o discriminare si o distinctie pe care legea nu o face, deci o adaugare la lege. În concluzie, consideram ca pentru fiecare contract timpul de lucru trebuie sa fie de maxim 40 (48) de ore, iar nu pentru contractele reunite. S-a obiectat ca un salariat cumulard ar avea o durata a timpului de munca mai mare decat cea admisibila, dar s-a replicat – corect, spunem noi – ca, daca s-ar admite obiectia, singura consecinta ar fi interzicerea cumulului în general, si nu a cumulului în special, în cadrul aceleiasi unitati. Acest argument poate fi înlaturat cu contraargumentul ca fiecare contract de munca în parte presupune o durata maxima a timpului de lucru, legea fiind respectata, cel putin în litera ei[1].

Desigur, salariatul poate încheia, în locul celui de-al doilea contract de munca, un contract de alta natura: conventie civila, contract de cesiune drepturi de autor etc. (în conditiile legii) sau poate activa ca PFA pentru activitati specifice, altele decat cele pentru care s-a încheiat contractul de munca[2].

---

[1] A. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan, Codul muncii. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 175. 

[2]           Conditia activitatilor diferite trebuie respectata pentru a se evita suspiciuni privind eludarea legii (a Codului muncii sau a legislatiei fiscale).

Mai multe detalii in Codul muncii republicat – modificarile aduse prin Legea nr. 40/2011. Comentarii si solutii, autor Horatiu Sasu, 256 pag., 34,90 lei.

Articole din aceeasi categorie:

1. Contractul individual de munca cu timp partial
2. Noua reglementare a cumulului de functii da peste cap interpretarea ITM-ului
3. Mobilitatea fortei de munca: de ce munca in echipa este solutia