O scurta analiza a infractiunii de abuz de incredere (art. 238 Cod penal), vazuta din perspectiva societatilor de leasing

Una dintre cele mai des intalnite situatii cu care se confrunta societatile de leasing este cea legata de refuzul locatarului/utilizatorului de a restitui bunul sau bunurile ce au constituit obiectul contractelor de leasing.

Leasingul, astfel cum este definit de dispozitiile art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 51/1997, este operatiunea prin care locatorul/finantatorul transmite locatarului/utilizatorului, pe o perioada determinata, dreptul de folosinta a bunului de leasing ce se afla in proprietatea sa, in schimbul achitarii ratelor de leasing. Neexecutarea, de catre locator/utilizator, a obligatiilor financiare asumate, da dreptul societatii de leasing de a rezilia contractul, reziliere ce antreneaza obligatia utilizatorului a restitui bunul de leasing, conform dispozitiilor art. 15 din OG nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing : “Daca in contract nu se prevede altfel, in cazul in care locatarul/utilizatorul nu executa obligatia de plata integrala a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadentei prevazuta in contractul de leasing, locatorul/finantatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plateasca toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing”.

In conformitate cu clauzele contractuale si cu dispozitiile legale, in termenul comunicat de catre societatea de leasing, locatorul/utilizatorul trebuie sa procedeze la restituirea bunului. Numai ca, de cele mai multe ori, locatarul/utilizatorul ori refuza sa predea bunul, justificandu-si refuzul prin diverse motive mai mult sau mai putin credibile, ori nu mai poate fi contactat, bunul neputand fi identificat nici in cursul nenumaratelor incercari sau termene de executare stabilite cu executorul judecatoresc investit cu reposesia bunului. In acest caz, locatarul/utilizatorul abuzeaza de increderea locatorului/finantatorului ce a lasat acestuia bunul in detentie, transformandu-se din detentor precar al bunului in pretins proprietar al acestuia, facandu-se astfel vinovat de savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

In aceasta situatie devin incidente dispozitiile art. 238 alin. 1 Cod penal privind savarsirea infractiunii de abuz de incredere potrivit carora “ Insusirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de catre cel caruia i-a fost incredintat in baza unui titlu si cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.” Alin. 2 prevede ca “actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.”

Din analiza textului legal mai sus citat se poate constata aplicarea amenzii penale alternativ cu pedeapsa detentiunii pentru o individualizare cat mai potrivita in functie de pericolul concret al faptei ilicite savarsite.

Fata de refuzul locatarului/utilizatorului de a se conforma notificarii si de a preda bunul, locatorul/finantatorul are la dispozitia sa “arma” prevazuta de catre dispozitiile legale mai sus invocate, prin formularea unei plangeri penale prealabile impotriva acestuia, in vederea tragerii la raspundere penala a persoanei care se face vinovata de savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

Plangerea prealabila formulata de catre partea vatamata pentru savarsirea acestei infractiuni trebuie sa fie introdusa in termen de 3 luni din ziua in care persoana vatamata, in speta locatorul/finantatorul a aflat despre savarsirea faptei conform prevederilor art. 296 alin. 1 Cod procedura penala. Acelasi text legal prevede la alin. 4 ca plangerea gresit indreptata se considera valabila daca a fost introdusa in termen la organul judiciar competent iar alin. 5 dispune ca plangerea prealabila gresit indreptata la organul de urmarire penala sau la instanta de judecata se trimite, pe cale administrativa, organului judiciar competent.

Nu are relevanta niciun motiv ce poate fi invocat de catre locatar/utilizator cu privire la refuzul de a preda bunul, respectiv faptul ca nu ar datora suma de bani in cuantumul mentionat prin notificare sau faptul ca nu ar mai datora nicio suma de bani in baza contractului de leasing. Aceste sustineri pot fi invocate, eventual, in cadrul exercitarii din partea acestuia a unei contestatii la executare sau promovarea oricarei alte actiuni pe cale judecatoreasca, urmand a fi analizate si cenzurate de catre instanta investita cu o astfel de cerere. Insa, pana la momentul unei astfel de actiuni, locatarul/utilizatorul are obligatia legala si contractuala ce ii incumba de a restitui bunul catre locatorul/finantatorul contractului de leasing neconditionat.

Aplecandu-ne spre o scurta analiza a infractiunii de abuz de incredere, este de mentionat ca scopul ratiunii incriminarii abuzului de incredere a fost acela de a asigura increderea pe care trebuie sa se bazeze relatiile sociale cu caracter patrimonial, sa apere proprietatea asupra bunurilor mobile.

Obiectul material al infractiunii de abuz de incredere il reprezinta bunul mobil al altuia, detinut cu orice titlu de catre faptuitor. Obiectul material se caracterizeaza prin faptul ca nu poate fi decat un bun mobil. Obiectul juridic al infractiunii de abuz de incredere il constituie relatiile sociale de ordin patrimonial privitoare la acordarea si respectarea unei anumite increderi pentru nasterea si mentinerea lor in scopul apararii drepturilor proprietarului ce isi incredinteaza bunul mobil altei persoane.

Abuzul de incredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, detinut cu orice titlu de catre faptuitor. Subiectul activ al infractiunii poate fi orice persoana

responsabila care are in detinere un bun al altuia, subiectul pasiv fiind in cazul nostru locatorul/finantatorul.

Elementul material al laturei obiective a acestei infractiuni il constituie actiunea abuziva prin care cel care a primit in detentie un bun al altuia interverteste titlul juridic al detentiunii bunului, trecandu-si acest bun in stapanirea sa ilicita, comportandu-se ca si cum ar fi proprietarul bunului si refuzand sa il predea proprietarului, in speta locatorului/finantatorului la solicitarea expresa a acestuia.

Urmarea imediata consta in crearea unei situatii de fapt contrare cele care ar fi trebuit sa existe, respectiv o lipsire a locatorului/finantatorului de posibilitatea exercitarii drepturilor sale asupra bunului care ii apartine, o afectare a patrimoniului sau si care are ca si consecinta producerea unui prejudiciu material.

In ceea ce priveste latura subiectiva, abuzul de incredere este savarsit cu intentie directa, faptuitorul dandu-si seama ca prin actiunea sa (de insusire, de a dispune pe nedrept, ori de refuz de restituire a bunului) pune pe proprietarul acestuia in imposibilitatea de a-si exercita drepturile sale cu privire la acel bun .

Problemele pentru societatile de leasing incep sa apara la momentul comunicarii, din partea organelor indriduite cu solutionarea unei plangeri penale pentru savarsirea infractiunii de abuz de incredere, a ordonantelor. Afirm acest lucru deoarece in marea lor majoritate, plangerile se solutioneaza prin clasarea cauzei penale, justificat de motivarea ca exista unul dintre cazurile prevazute la art. 16 alin.1 Cod procedura penala care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale (de cele mai multe ori incidente fiind dispozitiile lit. a si b ale art. 16 alin.1).

In motivarea unor astfel de solutii, in marea lor majoritate, reprezentantii Ministerului Public isi justifica solutia de clasare a cauzei prin faptul ca fapta reclamata privind nerespectarea obligatiilor rezultate din contractul partilor are natura civila, si nu penala, fapt pentru care partea vatamata, in speta societatea de leasing, este indreptatita sa promoveze actiunea civila.

Pe aceste considerente si avand in vedere limitele de pedeapsa prevazute pentru savarsirea infractiunii, precum si aspectul ca legiuitorul a stabilit aplicarea amenzii penale alternativ cu pedeapsa detentiunii, consider ca organele de cercetare si de urmarire penala aprecieaza ca abuzul de incredere este o infractiune care prezinta un grad de pericol social scazut.

Consider insa ca, prin astfel de solutii ce sunt dispuse, organul de cercetare penala se substituie organului legiuitor, dezincriminand, pur si simplu, savarsirea infractiunii de abuz de incredere.

Daca fapta ar fi de natura civila, asa cum se retine de cele mai multe ori in referatul cu propunerea de clasare, atunci societatile de leasing ar trebui sa se adreseze

instantelor civile pentru a obtine obligarea utilizatorului la restituirea bunului de leasing, ceea ce ar reprezenta un non-sens juridic, in conditiile in care contractul de leasing deja este investit de legiuitor cu putere executorie, conform art. 8 din O.G. nr. 51/1997.

De asemenea, consider ca, prin pronuntarea unor astfel de solutii, se incurajeaza, de catre organele de cercetare penala, savarsirea infractiunilor de abuz de incredere, utilizatorii cunoscand ca nu vor fi trimisi in judecata, riscand o condamnare, si nici nu vor fi sanctionati cu amenzi penale, astfel cum prevad dispozitiile art. 238 alin. 1 Cod penal.

In activitatea desfasurata au fost extrem de putine cazurile in care s-a dispus trimiterea utilizatorilor in judecata pentru savarsirea infractiunii de abuz de incredere, iar acest fapt s-a petrecut ca urmare a infirmarii din partea instantei a solutiilor dispuse de catre procurorul de caz si procurorului ierarhic superior prin promovarea de plangeri impotriva solutiilor de netrimitere in judecata. Solutiile pronuntate de catre instante au fost de condamnare a inculpatilor, insa nu cu executare, ci cu amanarea aplicarii pedespsei, prin stabilirea unui termen de supraveghere.

In concluzie, apreciez ca organele de cercetare si de urmarire penala ar trebui sa se aplece cu mult mai multa atentie asupra plangerilor cu care sunt sesizate de catre societatile de leasing cu privire la savarsirea infractiunii de abuz de incredere iar solutiile dispuse sa fie, pe de o parte, in conformitate cu litera si spiritul legii iar de de alta parte sa descurajeze savarsirea acestei infractiuni de catre persoanele si entitatile carora le revine obligatia legala si contractuala de a restitui bunurile incredintate spre folosinta.

Decebal Oroviceanu, Consilier juridic

AVESTIS INTERNATIONAL SRL