Love me or hate me. This will be both in my favour.
If you will love me, I will forever be in your heart.
If you will hate me, I will forever haunt your mind.

(William Shakespeare, Imblanzirea scorpiei)

Contractul este, dupa formula sacramentala fixata de art. 1166 din actualul nostru Cod civil, un acord de vointe al partilor, ghidate de intentia de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice. Iar acest acord de vointe este liber, asa cum rezulta din art. 1169 Cod civ. Partile sunt libere sa contracteze, sa decida persoana cu care contracteaza, adica sa isi aleaga partenerul de contract (ceea ce implica si libertatea de a nu contracta), precum si sa determine continutul contractului, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri. Libertatea comertului, de altfel, este un principiu constitutional (art. 45 din Constitutie).
S-ar putea spune, deci, ca domeniul contractului este domeniul libertatii, domeniul in care persoana isi manifesta vointa, alegerea, optiunea si interesul.

Ma intreb adesea, si ca profesor de drept, si ca mirean, daca exista libertate contractuala, cu adevarat. In plus, avand in vedere ca prin contract sunt generate obligatii juridice (iuris vinculum, lanturi juridice), ma intreb daca mai poate fi vorba despre o reala libertate in executarea unui contract perpetuu sau pe termen lung.

Din ce in ce mai sigur sunt ca libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct, nu este decat o iluzie, o aparenta inselatoare sau cel mult o fictiune juridica.

In realitatea economica, niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante. Legea a limitat inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge prin conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica si de la bunele moravuri (care impun, spre exemplu, ca profitul sa fie licit, iar imbogatirea sa aiba o justa cauza).

Libertatea contractuala cunoaste in prezent o „eroziune vizibila si constanta” (afirmatia apartine profesorului Liviu Pop de la Cluj), intrucat profesionistii si consumatorii, deopotriva, nu mai au o libertate neingradita de a contracta sau de a se abtine sa contracteze; nevoile afacerii si necesitatile personale ii determina pe oameni sa incheie contracte (de aceea, astfel de contracte s-ar putea numi contracte nevoite); legea ori regulamentele la care adera profesionistul obliga la incheierea unor contracte; clauzele lor sunt impuse de o parte contractanta, de un tert sau direct de legea imperativa, iar uneori, o parte sau ambele parti contractante sunt fortate sa incheie un anumit contract (de aceea, astfel de contracte pot fi calificate drept contracte fortate). Toate aceste contracte obligatorii sunt ne-negociate, intrucat vointa partilor sau a uneia dintre partile contractului este fie eliminata sau redusa ca rol in formarea contractului, fie alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.
Georges Ripert, profesor de drept comercial la Paris, spunea, inca din perioada interbelica: „ceea ce inca se numeste contract nu mai este ceea ce partile au voit, ci ceea ce ele ar fi trebuit sa vrea; si daca ele nu au voit in mod efectiv lucrul respectiv, totul va fi rezolvat ca si cum partile l-au voit; partile contractante isi epuizeaza puterea lor de a voi indicand doar natura raportului juridic in care doresc sa-si realizeze acest raport juridic; legiuitorul face restul”.

Asa a fost dintotdeauna au putut contracta, deci au avut libertatea comertului, cei care au avut resursele si mijloacele economice de a contracta, nu si restul. Iar continutul contractelor a fost si este, in mare parte, pre-stabilit de cei care detin libertatea de a contracta. Mai ales in prezent, cand lumea este dominata de un mic conclav de over-lorzi ai sistemului, cei presati de nevoi sunt obligati sa vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi sa le-o impuna (afirmatia apartine lui Boris Stark, profesor de drept civil francez, si a fost facuta in 1972). Nu se poate alege varianta de a nu contracta cu „puternicii economiei”, iar continutul contractului este prestabilit de ei. De aceea, in doctrina franceza clasica a secolul trecut (Francois Terre, fratii Mazeaud) s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de vointa are ca rezultat faptul ca cei mai puternici impun legea celor mai slabi si adeseori contractul consacra strivirea celui mai slab de catre cel puternic.
Este grav ca, in dreptul ultimilor 50 de ani, contractele ne-negociate sau obligatorii, in care nu exista libertatea sau optiunea de a nu contracta, au devenit o stare de normalitate (artificiala, dar acceptata la nivel subliminal), iar contractele cu furnizorii de utilitati, distribuitorii/concesionarii exclusivi, autoritatile contractante etc. au iesit din zona alegerii partenerului contractual, acesta fiind impus/dictat de monopolul legal sau faptic pe care acesti profesionisti il detin.

Cu atat mai putin in prezent se poate sustine caracterul intangibil si nelimitat al libertatii de a contracta, date fiind fenomenele de concentrare si de expansiune globala a puterii economice a unor profesionisti ai comertului, fenomene accentuate de actuala criza economica mondiala, ghidata de contra-principiul to big to let fail. Interesant e faptul ca nimeni nu mai este deranjat de revenirea la „regula” greed is good. Iar super-sefii de banci si corporatii, care au dus lumea in prapastia in care ne aflam, aplicand cu ardoare regula lacomiei si rad pe infundate de politicienii care s-au temut de falimentul sistemic si au sustinut pe timp de criza bancile si corporatiile, indatorand statele si, in final, proprii cetateni.
Pur si simplu, acesti „puternici ai economiei” nu pot fi evitati : ca sa putem trai in secolul XXI, trebuie sa consumam si, deci, suntem obligati sa alegem sa contractam cu ei, in conditiile impuse de ei. Si nu exista egalitate in raporturile juridice cu ei.

In mod traditional se considera ca, intrucat contractul este libertate, inseamna ca el este obligatoriu : pacta sunt servanda. Contractele legal facute sunt echivalente cu legea. Este un principiu peren, care este prezent atat in fostul art. 970 din Codul civil de la 1864, cat si in art. 1270 alin.(1) din actualul Cod civil.

Unii autori sau practicieni traditionalisti ai dreptului considera chiar ca principiul pacta sunt servanda este „sacrosanct”, iar, intrucat presupune libertatea de alegere, cuvantul „contract” este echivalent celui de „justitie”: qui dit contractuel, dit juste. E o teza simplista a unui jurist francez (Alfred Foille), probabil valabila la inceputul secolului XIX, dar care este criticabila in prezent. In 1999, Denis Mazeaud, profesor francez de drept civil, a combatut aceasta teza, aratind ca, de fapt, in realitatea economica, libertatea este cea care oprima (un avocat – preot francez din secolul XIX, Henri de Lacordaire, obisnuia sa spuna ca „entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maitre et le serviteur, c’est la liberte qui oprime et la loi qui affranchit” – intre cel puternic si cel slab, intre cel bogat si cel sarac, intre stapan si servitor, libertatea este cea care oprima si legea cea care libereaza).

Daca echivalarea cu legea a unui contract legal facut este normala, echivalarea unui contract cu justitia si cu echitatea este o exagerare de tip fundamentalist a importantei unei notiuni care, asa cum s-a vazut, nu este decat o aparenta inselatoare, o iluzie, o fictiune juridica: libertatea contractuala nu (prea) exista in realitatea economica. Si, oricum, nu se poate spune ca intotdeauna contractul este just; dimpotriva, in unele situatii, contractul obiectiveaza egoismul, inegalitatea si interesul pur individual al partilor, fiind instrumentul predilect al abuzului de putere economica.

Asemenea abordari simpliste duc la aproximari care fac ca legalitatea sa esueze in legalism.

Daca legalitatea inseamna, la nivelul sau cel mai profund, legitimitate, punerea legii in acord cu echitatea si cu buna credinta, iar legitimitatea presupune refuzul categoric al abuzului, legalismul este o spoiala de legalitate, o practica ce incearca sa dea aparenta legala unor abuzuri.
Legalismul este o adevarata plaga a lumii juridice. Este o religie pentru juristii ipocriti, un limbaj de lemn incremenit in proiectul comunismului originar si al utilitarismului de secol XIX. Legalismul este o aplicare de tip taliban a legii, caci nu face decat sa ocoleasca fondul, adica echitatea, blocandu-se in forme, in proceduri si in ipocrizii. “Ism”-ul din finalul cuvantului il pune pe avocatul sau judecatorul care “practica” legalismul in postura de jurist fundamentalist.
Legalism inseamna talibanism juridic. Un abuz nu devine o practica legala si intemeiata doar pentru ca este stipulat in contract sau pentru ca este ”ocrotit” prin lege, asa cum un act terorist nu devine justificabil doar pentru ca este imbracat in idealuri politice inalte. Prevederea in lege, in sine, ca si stipularea in contract, nu inlatura caracterul abuziv al unui fapt, act, contract, act administrativ sau al unei practici. Abuzul de putere – economica, administrativa, politica – nu este “amnistiat” sau sters prin lege si cu atat mai putin nu poate fi iertat pe temeiul existentei unui contract sau a unui act administrativ. Ca si legea sau actul administrativ, si contractul poate fi inlaturat de la aplicare : contractul sau clauzele contractuale care sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri pot fi si ele inlaturate de la aplicare, prin nulitatea partiala a contractului sau prin lasarea fara efect a clauzelor ilegale sau abuzive. Este adevarat ca un contract are putere de lege intre parti (este “legea partilor”, asa cum, nu foarte corect din punctul de vedere al logicii si al semanticii, ne-am obisnuit sa spunem), dar aceasta “lege a partilor” este legitima cata vreme nu acopera un abuz, cata vreme nu incalca ordinea publica si cerintele bunelor moravuri si cata vreme este conform cu echitatea.

Forta obligatorie a contractului este de necontestat, mai ales ca, asa cum remarca Georges Ripert, contractele sunt, in lumea moderna, mai stabile decat legea. Contractul, insa, nu are putere de lege decat daca este el insusi legal, adica nu contravine normelor de ordine publica si bunelor moravuri. Dintotdeauna judecatorul a putut sa verifice aceasta conditie negativa de valabilitate a contractelor si sa pronunte nulitati totale sau partiale in caz de conflict intre contract si ordinea publica ori bunele moravuri.
De altfel, legea interna nu este „lege in intelesul CEDO” atunci cand incalca principiile statului de drept, democratic. Si nimic nu este democratic in abuzul de putere.

De notat ca, in materia specifica a protectiei consumatorilor, CJUE a aratat constant ca legea si judecatorul (care se poate sesiza chiar din oficiu in acest scop) contrapun echilibrului formal ce rezulta din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiti sa adere un echilibru real, de natura a da proportionalitate prestatiilor partilor. In acest sens sunt spete recente ale CJUE (Oceano Grupo Editorial, Pohotovost, Joaquin Camino, Mohamed Aziz), inclusiv cea mai recenta (Arpad Kasler vs. OTP, 30 aprilie 2014). Acest echilibru formal la care se refera jurisprudenta CEDO si care rezulta din contractele de adeziune este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestatiilor partilor, in care cel puternic are potentialul de a castiga, in dauna (sau spre ruina) celui slab. Inlaturand aceasta ipocrizie, ignorand aceasta aparenta de echilibru, jurisprudenta CJUE instituie o prezumtie de dezechilibru al prestatiilor, prezumtie pe care profesionistul o poate rasturna proband ca a dat consumatorului posibilitatea sa influenteze natura clauzelor si, in plus, ca si-a respectat obligatia de informare in faza pre-contractuala.

Libertatea contractuala, de pe pozitii de abuz de putere economica, derapeaza in terorism.
In lumea de azi, exemple de terorism contractual gasim la tot pasul : (i) contracte cu clauze penale excesive; (ii) contracte cu dobanzi sau clauze penale derizorii impuse de profesionistul puternic profesionistului slab; (iii) contracte cu clauze abuzive pe termen lung; (iv) contracte care consacra supra-indatorarea prin preturi, dobanzi sau penalitati excesive, ducand la ruina debitorului; (v) acorduri de restructurare a creditelor prin impunerea unor acte aditionale la contracte care cimenteaza clauzele abuzive, ca o conditie a renuntarii la executarea silita si care adauga dobanzi si penalitati (santaj soft, prin mijloace „contractuale”); (vi) contracte de vanzare de armament sau de finantare a unor regimuri politice dictatoriale care genereaza creante odioase (contra statelor sau comunitatilor); (viii) contracte viciate de violenta (psihica); (ix) contracte lezionare; (x) contracte ale creditorilor care profita de starea de nevoie a debitorului (infractiune, conform Noului Cod penal).

Transferul riscurilor antrenate de criza contractului (inclusiv devalorizarea leului fata de moneda de plata, sa zicem, CHF), dublat de penalitati excesive, care depasesc cu mult prejudiciul potential al creditorului, inseamna terorism contractual, caci contractul care impune un astfel de transfer al riscului nu are nimic de-a face cu libertatea de vointa a debitorului. Este doar unul dintre multiplele exemple de terorism contractual ale zilei.
Libertatea „puternicilor economiei” de a crea prin contracte de adeziune sau prin contracte obligatorii un iuris vinculum (= lant juridic) pe zeci de ani esueaza intr-o lipsire de libertate a debitorului inlantuit.
Ostaticii si cei terorizati nu sunt sclavi. Ei au o mica libertate de a se misca, dar numai in spatiul, timpul si conditiile dictate de terorist. La fel si cel prins in lantul juridic.

In anul 1972, Philippe Malaurie a introdus in limbajul juridic termenul de terorism contractual. Comentand o hotarare a Curtii de Casatie franceze din 1972, Malaurie a spus: un text care permite terorismul contractual trebuie reformat de urgenta. Speta comentata se referea la unul dintre textele din Codul civil francez, respectiv, art. 1152, in redactarea anterioara anului 1975, text identic celui din Codul nostru civil din 1864. In redactarea sa initiala, textul art. 1152 din Codul civil francez impunea aplicarea clauzei penale indiferent de marimea prejudiciului produs de intarzierea la plata si indiferent de criza contractului ori de ruina debitorului. Clauza penala era considerata imutabila si intangibila.
Ulterior, formula lui Malaurie a fost preluata si de Denis Mazeaud, precum si de Bertrand Fages.

Conform DEX (editia 2009), terorismul inseamna totalitatea actelor intentionate de violenta comise de un grup sau de o organizatie pentru a provoca teama generalizata si pentru atingerea unor scopuri politice. In limbaj juridic si diplomatic, terorismul inseamna folosirea deliberata si sistematica a unor mijloace violente sau amenintari de natura sa provoace teama si neincredere, panica si nesiguranta, ignorand orice norme umanitare.

Terorismul este, deci, o actiune violenta, socanta, menita a starni panica, frica si tulburarea. Aceasta actiune violenta si socanta concentreaza sau distrage atentia, obligand omul la ignorarea realitatii si activitatii lui obisnuite. Cel ce este terorizat este controlat de terorist; el nu mai actioneaza liber si nici constient; el alege, fortat, sa salveze viata sau integritatea fizica, a sa ori a persoanelor apropiate, in detrimentul optiunilor rationale sau emotionale libere.

Teroristul iti patrunde violent in intimitatea gandurilor, iti populeaza cosmarurile, iti alimenteaza teama si angoasele si, de aceea, il urasti. Sau, ca in sindromul Stockholm, ajungi sa simpatizezi cu ideile si actiunile lui aberante.
Dar nu e nimic din ceea ce ai fi facut constient si in deplina libertate.
Teroarea (si ura consecutiva acesteia) este exact ceea ce urmareste teroristul; persoana sau stafia lui te va bantui perpetuu. In plan juridic, cel mai grav este faptul ca terorismul obliga omul sa-si ignore drepturile si libertatile.

Un jurnalist american (Matt Taibbi, The Divide : American Injustice in the Age of the Wealth Gap, e-book, amazon.com.) arata ca un mic grup de indivizi super-bogati de pe Wall Street au ajuns sa fie nu numai persoane – institutii prea mari pentru a fi lasate sa esueze, ci persoane – institutii care sunt de neatins, intrucat sunt prea mari pentru a fi trimise in inchisoare (Matt Taibbi ii numeste pe acesti intangibili „the too-big-to-jail Wall Street elite – a small archipelago of hyperacquisitive untouchables”). In timp ce oamenii obisnuiti, dar nu atat de importanti pentru sistem (Matt Taibbi ii numeste pe acesti mireni „the too-poor-to-fight minority underclass – a vast ghetto of expendables with only theoretical rights”), sunt trimisi la inchisoare pentru amenzi de circulatie de 100 de dolari, acesti intangibili sunt iertati pentru fraude, spalare de bani si finantari ale terorismului de miliarde de dolari, sau sunt lasati liberi, in schimbul platii unor amenzi colosale, pe care sunt de acord sa le achite, alaturi de ei, bancile, institutiile ipotecare, societatile de asigurari, adica exact acele institutii care au fost salvate de stat prin proceduri de bail-out, cu banii contribuabililor, pe motiv ca sunt prea importante pentru a disparea. Autorul da exemplul unui tanar de sub 20 de ani, prins ca priza heroina, trimis in inchisoare pentru consum de droguri. In comparatie, da exemplul unei banci americano-elvetiene, care a recunoscut ca a spalat bani pentru traficantul columbian numarul unu de heroina, dupa care a platit o amenda penala de un mld de euro. Si nimeni din conducerea bancii nu a intrat in puscarie, desi fusesera implicati in spalarea de bani in favoarea traficantilor de heroina. Iritant este sa constatati cine suporta, in final, aceste amenzi penale. Oare banca, oare managerii sai? Nu, nicidecum. Cei care suporta aceste amenzi sunt clientii, prin comisioane si dobanzi variabile, plus reduceri de dobanzi la credite, statul si cetatenii, prin bail-out, deponentii, prin bail-in, oricine, practic, cu exceptia celor vinovati. Acesti platitori trebuie sa salveze aceste persoane juridice – infractoare (banci, societati de asigurari si institutii finantatoare din umbra, care sunt nu doar prea mari pentru a esua, ci si intangibile). Politicienii si sistemul judiciar american sunt platiti prin donatii electorale pentru a face legile de o asemenea maniera incat acesti over-lorzi ai sistemului sa nu piarda, sa nu plateasca, sa nu fie pedepsiti. Iar sistemul este importat cu succes si la noi, in Europa.

Din ce in ce mai mult, statele europene se transforma, dupa o formula ce ii apartine lui Denis Mazeaud, in „republici ale expertilor”, unde legile nu se mai dezbat cu destnatarii lor, ci sunt trecute rapid prin Parlament, fiind elaborate dupa Guide Lines- uri „puse la dispozitie” de marile corporatii financiare multinationale si cu costuri acoperite din fonduri financiare „generos” acordate grupurilor de experti de catre aceste institutii/corporatii (nota bene – expertii fiind selectati din listele scurte puse la dispozitie, si ele, de aceeasi finantatori si furnizori de linii de ghidare …).

Conform unei declaratii facute in luna august 2013 de catre guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, „clauzele abuzive sau neabuzive sunt din contractele pe care le-au semnat oamenii care au luat credite; intr-un stat de drept, cind semnezi ceva, iti asumi”. Implicit, nu are importanta ca acele clauze sunt abuzive (ceea ce ar insemna o suma de raspunderi ale celor care le-au introdus in contract si au uzat de ele), ci faptul ca ele sunt incluse intr-un contract.

Acesta este legalismul in stare pura.

Codul nostru penal incrimineaza fapta de a profita, de pe pozitia de dominanta economica, de starea de nevoie a unui debitor. Din analiza faptei descrise sub denumirea marginala Exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile la art. 247 alin. (1), rezulta ca impunerea in contracte a unor clauze penale excesive poate fi considerata infractiune, daca creditorul profita de starea vadita de vulnerabilitate a debitorului, datorata relatiei de dependenta a debitorului fata de creditor. E vorba, deci, de un vinculum juris pervertit, patologic, in care debitorul este transformat in victima, iar creditorul in agresor.

Asadar, cand vorbim de teroristi contractuali, ii numim pe cei pe care Boris Stark ii numea in 1972 „puternicii economiei”, pe cei care in anii de dupa falimentul Lehman Brothers din 2008 erau calificati prea mari pentru a fi lasati sa esueze (too big to let fail) si pe cei pe care jurnalistii americani ii denumesc acum too-big-to-jail, de intangibilii care ne fac, in mod insidios, sa platim noi pentru greselile lor.
Cum sa nu ii iubesti? Cum sa nu ii urasti, lasandu-i sa iti bantuie mintea?
Sa luam aminte insa : Pascal Bruckner (Luni de fiere) ne demonstreaza ca ura inlantuie cu mult mai trainic decat ar putea sa elibereze iubirea. Pentru ca what’s love but a second hand emotion?

Nota asupra titlului: Manifestul Partidului Comunist al lui K. Marx incepe cu aceasta fraza : „O stafie bantuie Europa : comunismul”. Spre deosebire de personajul lui Shakespeare, comunismul inca nu se nascuse si era deja stafie (=spiritul unei persoane decedate dar care a ramas blocat in lumea noastra…). Si, tot spre deosebire de personaj (dintr-o piesa de teatru pe care alegem sa o citim sau sa o audiem din cand in cand), ideologia lui Marx ne viziteaza, neanuntata si neinvitata, din ce in ce mai des… O noua teroare care sa ne faca sa acceptam mai eficient noile forme insidioase de control…

Prof.univ.dr. Gheorghe Piperea
Avocat, Partener coordonator Piperea & Asociatii